Felix Rian Constantinescu was born in Romania in 1982. He made his debut in 2002 as a writer of short pieces for theatre, and his published works include Imersiune posibila – Possible Immersion (2004), Canon in d si alb – trei povestiri (2011), O mama de lumina (2015), Momentul in care D-zeu exista (2015) and Yin (2016).
Lucy Gray
Ades am auzit de Lucy Gray
Și când încrucișai pământul
‘Ntâmplă de-am văzut-o-n crăpat de zi
Copilul solitar.
Nici coleg nici tovarășă Lucy n-avea;
Viețuia pe-o bahnă uriașă,
Cel mai dulce lucru ce crescu vreodat’
Lângă o ușă de om!
Totuși poți iscodi faunul la joacă,
Iepurele pe smarald;
Dar dulcea fațăa Luciei Gray
N-om mai vedea vreodată.
‘La noapte va fi furtună,
La târg trebuie să mergi,
Și ia o lampă, copilă,să lumini
Mamei prin zăpadă.’
‘Aceasta, Tată, fac cu bucurie;
E abia amiază –
Orologiul abia a bătut două,
Și uite sus e Luna.’
La asta Tatăl luă vătraiul
Ș-izbi-ntr-un braț de lemne;
Se apucă iar la lucru, iar Lucy Luă
Lampa în mână.
Mai voioasă neagra ciută nu-i,
Cu izbituri a joacă
Picioarele-i împrăștie praful de zăpadă
Ce se înalță fum.
Potopul veni mult prea devreme
Merse în sus și-n jos
Și pe multe culmi Lucy urcă
Dar nu ajunse-n târg.
Pierduți Părinții în toată noaptea
Au chemat departe-n tot locul;
Dar nu a fost nici glas nici văz
Să le fie călăuză.
‘N crăpat de zi pe un deal stătură
Sus, sus, peste bahnă;
Ș-atunci văzură Podul de Lemn
La doi pași de ușă.
Și-acum spre casă merg plângând
‘În cer ne vom-ntâlni!’
Când în zăpadă Mama văzu
Urma piciorului lui Lucy.
Apoi în jos de muchea abruptă
Urmară micile urme;
Și prin ruptul păducel
Și lungul zid de pietre;
Apoi un camp deschis trecură,
Urmele erau aceleași;
Le-au izvodit, nicicând pierdut,
Până au dat de Pod.
Le-au urmat de pe țărmu-nzăpădit
Urmele, una câte una,
Până în mijlocul ghețușului,
Iar mai departe niciuna.
Totuși unii spun și azi
Ea-i un Copil trăind,
O poți vedea cumintea Lucy Gray
Pe Sălbăticia singuratică.
Peste noroi sau iarbă ea merge încet
Și niciodată nu privește în urmă;
Și cântă un cântec solitar
Ce flutură în vânt.
~
Lucy Gray
Oft I had heard of Lucy Gray,
And when I cross’d the Wild,
I chanc’d to see at break of day
The solitary Child.
No Mate, no comrade Lucy knew;
She dwelt on a wild Moor,
The sweetest Thing that ever grew
Beside a human door!
You yet may spy the Fawn at play,
The Hare upon the Green;
But the sweet face of Lucy Gray
Will never more be seen.
“To-night will be a stormy night,
You to the Town must go,
And take a lantern, Child, to light
Your Mother thro’ the snow.”
“That, Father! will I gladly do;
‘Tis scarcely afternoon—
The Minster-clock has just struck two,
And yonder is the Moon.”
At this the Father rais’d his hook
And snapp’d a faggot-band;
He plied his work, and Lucy took
The lantern in her hand.
Not blither is the mountain roe,
With many a wanton stroke
Her feet disperse, the powd’ry snow
That rises up like smoke.
The storm came on before its time,
She wander’d up and down,
And many a hill did Lucy climb
But never reach’d the Town.
The wretched Parents all that night
Went shouting far and wide;
But there was neither sound nor sight
To serve them for a guide.
At day-break on a hill they stood
That overlook’d the Moor;
And thence they saw the Bridge of Wood
A furlong from their door.
And now they homeward turn’d, and cry’d
“In Heaven we all shall meet!”
When in the snow the Mother spied
The print of Lucy’s feet.
Then downward from the steep hill’s edge
They track’d the footmarks small;
And through the broken hawthorn-hedge,
And by the long stone-wall;
And then an open field they cross’d,
The marks were still the same;
They track’d them on, nor ever lost,
And to the Bridge they came.
They follow’d from the snowy bank
The footmarks, one by one,
Into the middle of the plank,
And further there were none.
Yet some maintain that to this day
She is a living Child,
That you may see sweet Lucy Gray
Upon the lonesome Wild.
O’er rough and smooth she trips along,
And never looks behind;
And sings a solitary song
That whistles in the wind.